Recenzie „Reconstituirea” – Filmul unei generații

În anul 1970 apărea unul dintre filmele care avea să ocupe un loc fruntaș in cinematografia românească. Reconstituirea nu este doar un film, ci o impletire a tragediei, realismului și a comediei, regizată impecabil de Lucian Pintilie, având ca protagoniști pe distinsul actor George Mihăiță și Vladimir Găitan.

Totul a pornit de la nuvela lui Horia Pătrașcu, care în anul 1960 a fost martor la o incăierare a unor muncitori pe malul râului Timiș. Cine ar fi crezut că o simplă intâmplare va sta la baza unuia dintre cele mai bune filme românești făcute vreodată?

Realitatea este atât de bine reprezentată în film, încât te poartă direct in mijlocul acțiunii, poți simți cum oamenii de pe vremea aceea trăiau, simplitatea și inevitabilul incununează o reconstituire perfectă a societății. Acțiunea filmului cuprinde reconstituirea realizată de către autorități a unei bătăi dintre doi tineri, cu scopul de a realiza un film educativ și de a prezenta efectele năucitoare ale alcoolului în rândul tinerilor.

Deschiderea filmului este marcată de sosirea personajelor ce aveau să pregătească reconstituirea, un procuror, un milțian, un secretar de partid, un cineast, un profesor și doi tineri.

Fiecare personaj ajută ca tabloul regizat de către Lucian Pintilie să se încradeze perfect în inimile fiecărui spectator. Emil Bota surprinde cu o interpretare remarcabilă a unui profesor de liceu asupra căruia s-au năpustit efectele alcoolului, fiind singurul conștient de ceea ce se intâmplă, dar care nu poate face nimic. Ileana Popovici se alătură cu naturalețea ei debordantă, iar George Constantin este cel care reprezintă autoritatea și puterea deciziei.

Desfășurarea acțiunii este mai mult decât firească, fiecare element are rolul său, până și zgomotele asurzitoare din film nu sunt puse intâmplător. Nu poți intui ce se intâmplă mai departe și instant te atașezi emoțional de personaje.

Cei doi tineri sunt puși să facă reconstituirea faptei pe care au comis-o, însă Ripu,  interpretat de Vladimir Găitan, nu este deloc de acord. Momentele lui de tăcere dau o greutate aparte, spre deosebire de Vuică, care e total deschis și profită de orice moment, pare că se distrează și nu îi pasă de consecințe. Milițianul este cel care trebuie să îi supravegheze, să le dea indicații, pentru ca filmul educativ să iasă ca la carte.

La început, totul decurge conform scenariului, însă la scena în care cei doi trebuiau să se bată, Ripu se blochează, iar cineastul îi tot repetă că trebuie să îl lovească pe Vuică. Aici este momentul când putem vedea cât de sinceră este prietenia dintre cei doi, iar Ripu nici măcar în glumă nu voia să își lovească prietenul. La insistențele cineastului și ale procurorului, o face, iar Vuică execută perfect cascadoria.

În scena în care procurorul le înapoiază buletinele, se poate vedea compasiunea pe care o avea pentru cei doi, îi erau simpatici și voia ca ei să aibă un viitor bun, ba chiar le promite că îi ajută să urmeze o facultate la fără frecvență. Totul rulează perfect, așa-zisa reconstituire este completă, însă lipsea ultima scena în care Vuică este lovit și cade de pe un deal. Ripu din nou este pus în fața faptului. La început doar simula, dar avea din nou un blocaj, nu putea să își lovească din nou prietenul, nimeni nu înțelegea de ce. Autenticitatea interpretării lui Vladimir Găitan iese din orice tipar. Vuică apelează la tot felul de metode să îl convingă, dintr-o dată Ripu nu se mai poate controla și îl lovește. Reconstituirea era terminată.

Finalul este tragic, ceea ce face ca o simplă reconstituire să devină o recreație a unei societăți imperfecte, care în cele din urmă reflectă imposiblitatea de a trăi sub aripa moralității. Vuică străluceste pentru ultima oară, realizează că de fapt tot ce a știut până atunci se va da uitării, iar Ripu, sfâșiat că prietenul său a fost victima reală a unei reconstituiri, îl imploră să îl ierte, realizând în sinea lui că nimic nu va mai fi la fel.

Reconstituirea a fost și va rămâne pentru totdeauna un reper în cinematografia roamânească, fiind nu numai o sursă de inspirație, ci și o adevărată lecție de prietenie și moralitate. Lucian Pintilie a luptat pentru acest film, deoarece a crezut în impactul pe care îl poate avea și mai ales, a crezut în actorii unei generații.

Imediat după ce a apărut, filmul a fost interzis la câteva zile, deoarece submina poziția milițienilor, abia după 20 de ani, filmul a fost reintrodus în spațiul cinematografic. În anul 1970 a fost prezentat în Festivalul de Cannes Quinzaine des Réalisateurs, iar în anul 2008, 40 de critici l-au pus pe locul I, socotindu-l cel mai bun film românesc din toate timpurile.

Un articol de Mihai Tiru