De la piesă la spectacol și film – Tatăl, de Florian Zeller

Zilele acestea, răsfoind pe net, am dat peste unul din spectacolele mele preferate ale Teatrului Clasic „Ioan Slavici”: TATĂL – de Florian Zeller, pus în scenă de regizorul și actorul Radu Iacoban. Da, știu, poate sună ciudat să spun răsfoind, când ar trebui să spun scrollând, sunt mai de modă veche sau analoagă, deși digitalul este parte importantă a vieții noastre.

Această întâlnire sau, mai bine zis, reîntâlnire, m-a făcut să vă spun povestea mea cu această piesă, prin prisma teatrului și a filmului.

Piesa „Tatăl” este parte a unei trilogii a romancierului francez, dramaturg, regizor de teatru, scenarist și regizor de film Florian Zeller, din care mai fac parte piesele „Fiul” și „Mama”.

Prima mea întâlnire cu piesa a fost în 2018, aprilie, când, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, a avut loc premiera spectacolului cu același nume.

După cum scrie în sinopsisul spectacolului  „Tatăl este o poveste emoționantă care îl provoacă pe privitor la o călătorie deloc comodă în mintea unui bătrân condamnat la boala uitării”. La mine click-ul s-a declanșat imediat deoarece mă regăseam în poveste. Un alt lucru care m-a determinat să îmi rezerv imediat biletul a fost distribuția spectacolului, cunoscându-i bine pe actori și fiind foarte curioasă cum vor pune în scenă, sub bagheta regizorală a lui Radu Iacoban, scriitura lui Florian Zeller.

Am avut parte de o surpriză minunată, un spectacol care m-a inclus în el, m-a adus aproape de scenă, aici meritul este și al lui Tudor Prodan, scenograful care a gândit toată spațialitatea spectacolului. Cu fiecare replică, moment, treceam prin stările personajelor, tresăream, plângeam, zâmbeam, simțeam compasiune pentru personajul principal, jucat magistral de actorul Ovidiu Ghiniță.

Ceilalți actori, tot principali aș spune eu, dacă îmi este permis, completează perfect jocul, transpunerea cuvintelor în mișcare, trăiri, stări. Aceștia sunt: Roxana Sabău, Andrei Elek, Iulia Dinu și Oana Secară, cele două sunt în spectacolul din această stagiune înlocuite de Calita Nantu.

M-au întrebat prietenii cum de am mers în acea stagiune de 3 ori la acest spectacol și le-am spus că te prinde atât de mult, că vrei să îl înveți cumva pe de rost, vrei să vezi dacă nu cumva ți-a scăpat ceva, vreun gest, vreun indiciu.

După un an am citit pe internet că doi dintre actorii mei preferați, Anthony Hopkins și Olivia Coleman, vor juca în ecranizarea piesei lui Zeller.

Mi-am notat în agenda mentală să urmăresc când va apărea pe marile ecrane filmul probabil dintr-o curiozitatea de a vedea cum se simte filmul față de spectacol.

Sincer nu am fost dezamăgită, a fost atât de bine scris, regizat, dar mai ales jucat, că nu simțeai că nu ești la teatru. A fost un fel de teatru filmat, dar cu mult peste o simplă înregistrare a unui spectacol . A fost un spectacol actoricesc de mare valoare, cu decoruri mult mai complexe și care constituie indicii ale dramei Tatălui, dar și a poveștii fiicei lui, care este jucată magistral de Olivia Coleman.

Anthony Hopkins, ca de fiecare dată, ne surprinde cu jocul său, cu imersiunea în rol, fapt pe care l-am remarcat și la actorul Ovidiu Ghiniță, acestuia din urmă i-au trebuit minute în șir să își iasă din rol.

Dacă m-ați întreba pe mine ce recomand, spectacolul sau filmul, aș spune: piesa.

Dacă dați de ea sub forma spectacolelor care sunt puse pe scenele din România, mergeți să o vedeți, dacă dați peste filmul Tatăl, luați-vă timp să îl savurați.

Un articol de Mihaela Livia Popa